E un sir de oameni, un sir imens de oameni care plang. In care suntem si noi. In spatele nostru sunt oameni care plang privindu’ne, iar noi la randu’ne privim plangand la cei din fata, care privesc in gol sau privesc plangand la cei din fata lor.
Nimeni nu spune nimic, desi mintile urla, sufletele implora, inimile se naruie.
E multa deznadejde in sirul asta, dar nu se rupe.
Rar, foarte rar, cineva din fata se intoarce spre cel din spate si ii vede lacrimile. Atunci cei doi se iau de mana si ies din sir, iar ceilalti vad asta ca un motiv sa spere, sa mai stea putin, sa mai priveasca printre lacrimi in ceafa celui din fata, doar doar s’o intoarce si ii va vedea.
Si totul se intampla intr’o liniste care ar fi deplina daca nu ar fi intrerupta din cand in cand de bufnitura surda a celor ce se prabusesc din sir. Din cand in cand cate unul cade. Cade pentru ca a asteptat atat de mult incat a uitat de ce plange. Uita si sa stea in picioare si atunci se naruie in baltile de lacrimi de pe jos unde uita mai apoi sa si respire. Atunci cei din spate plang si mai tare, unii chiar cad la randul lor si iar e multa deznadejde. Pana cand undeva alti doi ies din sir tinandu’se de mana…Si restul iar trag aer in piept si gasesc puterea sa mai planga putin, ametiti de speranta.
Nadir 18 Martie 2011
Al Nadir Art 