Dor de demult

De mult apus’a vremea când şoapta cea divină
Împodobea şi vântul 
Şi ploaia şi pamântul
Cu frunze’n foşnet dulce şi stropi care alină
Dogoare de dorinţă şi foame de lumină.

De mult pierdut’au ochii puterea să privească
Sori în apus de purpură,
Luni dăltuite’n marmură
Şi adumbrite’n lacrimi privirile să nască
Acei fiori ce’n piepturi fac inimi ca să crească. 

De mult uitat’am cântul ce aducea povaţa
Susur curat de ape,
Murmur străvechi in noapte
Ce domolea în suflet şi ce alinta faţa
Şi’n iz de flori şi iarbă sădea în trupuri viaţa. 

Pierdută’i vraja şoaptei şi calea cea senină
Muri ce’ar fi fost veşnic: credinţă, dor, lumină
Acum stapână’i frica şi mintea de jivină
Zărim doar neguri dese, nori negri plini de vină
Şi sufletele’s mute şi frunţile ‘ncruntate,
Din maşti cu feţe hâde şi zâmbete deşarte
Curg vorbe goale, multe şi fără ‘nsemnătate…
Nu mai e loc de soare şi’apusuri flăcărate,
Nu mai e loc de vise, culoare si dreptate!

Azi inimii ii este ruşine a mai bate…

Nadir, Jan 2, 2013